Umbrele Trecutului

AlexePOV

-Aţi terminat cu pregătirile pentru petrecere? Le-am întrebat pe fete în timp ce parcam maşina.

-Mai trebuie să punem la punct unele lucruri, în curând totul va fi gata. Va fi superb! A spus Beatrice cu zâmbetul până la urechi.

-Sunt sigur de acest lucru, i-am zis făcându-i cu ochiul. Am ajuns, fetelor!

-Cum de ai parcat exact lângă maşina lui Andrei? M-a întrebat Diana când am ieşit din maşină.

-Asta e maşina lui Andrei? Am spus uitându-mă la ABT-ul Wolkswagen Scirocco albastru, care era parcat lângă maşina mea.

-Da. Îţi place?

-Da, drăguţă maşina. Se pare că e punctual prietenul tău, i-am zis uitându-mă la ceas.

-Aşa a fost întotdeauna, în timp ce Diana spunea acest lucru, Bianca şi Beatrice bufneau încet.

-Mergem? Ne-a întrebat Bianca îndreptându-se spre intrarea Mallului.

-Mergeţi înainte, imediat vin şi eu.

-Ne întâlnim la…

-În faţa cinema-ului, pe acolo, fetelor, le-am spus înainte de a răspunde la telefon. Alo?

-Hey, ce faci, partenere?

-Ceau, Luki! Înainte de a-mi spune ceva, ţi-o iau înainte, am uitat să te sun.

-Nu ştiu de ce nu mă mir, a spus pe uşor amuzat. Te-am sunat să îţi spun ceva important.

-Cum ar fi?

-Peste 10 zile trebuie să te întorci partenere,, începem antrenamentele.

-Vrei să spui că am trecut probele?

-Da. Tocmai am vorbit cu domnul Whitney şi mi-a spus să ne pregătim pentru ceea ce urmează deoarece nu va fi deloc uşor, amuzamentul din vocea sa a dispărut.

-Punctajul meu a fost mai mare ca al tău?

-Ce te face să crezi asta?

-Nu ştiu de ce te-am mai întrebat acest lucru, trebuia să ştiu că nu îmi vei da un răspuns precis. Când începem antrenamentele?

-Alexe, te-ai îndrăgostit? Acum câteva secunde am spus că încep peste 10 zile, a spus fără să mai aştepte să îi răspund la întrebare, mai exact luni, 5 aprilie, la ora 9:00.

-Aşa de repede încep?

-Dacă vrei le  poţi aştepta pe următoarele care sunt peste două luni, cam aşa. Parcă erai nerăbdător să reuşeşti, să treci peste probe şi să termini cu antrenamentele. Acum ai de gând să aştepţi încă două luni?

Am oftat.

-Ai dreptate, doar că trebuie să rezolv ceva, acasa.

-E grav, Alexe?

-Depinde cum o iei, pentru mine e o problemă care trebuie rezolvată cât mai repede.

-Ştii bine că eşti prea  temperamental de obicei. Ia-o mai încet!

-Nu pot să iau lucrurile mai încet când au legătură cu sora mea.

-Ce bine e să fii singur la părinţi! Oricum, sunt sigur că poate să îşi poarte singură de grijă, doar e mare. Dacă te vei băga prea mult în deciziile ei, în viaţa ei îşi va da seama şi nu o să aprecieze prea mult acest lucru.

-O spui de parcă ai ştii despre ce  vorbesc.

-Îmi imaginez că e vorba despre un băiat. Are iubit sora ta?

-Da, are. Tocmai el e problema, nu îmi place deloc ce mi s-a spus până acum despre el.

-Alexe, nu te grăbi! Ştii foarte bine ce păţeşti atunci când te grăbeşti să tragi concluziile, nu vrei să îţi amintesc ce ai păţit ultima dată din cauza asta.

-Deja ai făcut-o, am spus când am văzut-o pe Diana venind spre mine. Trebuie să închid, vine Diana.

-Nu uita, luni 5 aprilie la ora 9:00.

-Ai uitat? Mi-am antrenat memoria.

-Mda. Pup-o pe Diana din partea mea.

-Nici nu te cunoaşte! Am uitat să îţi spun, nu îi plac nemţii şi are prieten!

-Nu ziceai că îţi faci griji din cauza prietenului său?

-Da, îmi făceam, dar tu mi-ai deschis ochii, am spus abţinându-mă să nu rîd. Mersi, partenere!

-Dacă nu eu, atunci cine?M-a întrebat amuzat.

-Aşa e. Te sunt eu zilele astea. Pa, Luki! După ce Luki m-a salutat, am închis telefonul. Ai uitat ceva, surioară?

-Da, poşeta, mi-a răspuns în timp ce îmi făceam semn să deschid maşina. Cum de nu ai chemat-o şi pe Rayna?

-Trebuia să o chem? Am întrebat-o ridicând o sprânceană.

-Aţi fost colegi sau poate ceva mai mult şi eu nu ştiu. Chiar mă aşteptam să îmi spui că vine şi ea.

-Da, am fost colegi, dar nimic mai mult. Bine, poate amici.

-Da. De aceea m-ai tot timpul ieşeai cu ea în oraş.

-Nu ieşeam doar cu ea, în plus îi plac tipii mai mici decât ea, am spus după ce am închis maşina. Au ajuns toţi?

-Da, ne-am oprit la o cafenea. Poate mergem mai târziu să vedem un film, mi-a zis grăbind pasul.

-Poate. Cum merge şcoala?

-Bine, abia aştept să treacă şi acest an şcolar.

-Mai predă Dabor?

-Da, a spus alene.

-Îmi imaginez că e proful tău preferat, am spus printre chicote.

-Daaaa, cu ce chef mă duc la liceu când ştiu că am ore cu el.

-Îmi imaginez.

-Urcăm pe scările rulante, apoi o luăm la stânga.

-În regulă.

O dată ce am ajuns sus m-am uitat în jur, imediat am observat-o pe Beatrice care stătea la o masă cu şase scaune, aceasta stătea cu faţa spre mine, acei ochi albaştrii inocenţi şi pătrunzători se uitau în direcţia noastră.

Locul din partea ei dreaptă era liber, iar pe cel din partea stângă stătea Bianca, lângă Bianca stătea un băiat şaten, creol, cu o construcţie fizică bună, probabil e sportiv, fotbalist. Tind să cred că el e Paul fiindcă Bianca nu ar sta lângă Andrei şi nici nu l-ar privi în acel mod. Celelalte trei locuri de la masă erau libere.

Când m-am întors în partea dreaptă am observat o femeie suplă, cu părul şaten închis, nici prea lung, nici prea scurt, drept, desprins, îmbrăcată cu o bluziţă neagră, care avea un decolteu generos, şi nişte pantaloni scurţi, gri; era încălţată cu nişte saboţi negri, care avea tocuri cui, înalte, iar pe umăr purta o poşetă portocalie. Când s-a apropiat de mine i-am observat brăţara şi lanţurile de la gât, păşea de parcă era pe podium. Acei ochi albăstrui-verzi…

-Vorbeam de lup şi lupul la uşă, în acest caz lupoaica, a spus Diana în şoaptă, întrerupându-mi gândurile.

-Ceau! De când nu te-am mai văzut, Alexe! A spus pupându-mă pe obraz.

-Bună, Rayna! Am salutat-o schiţând un zâmbet.

-Ce te-ai schimbat! A zis într-un final după ce m-a analizat. Frumos tricou.

-Mersi! Şi tu te-ai schimbat. Ea e sora mea, Diana, am spus când Diana m-a înghiontat uşor.

-Rayna! Încântată de cunoştinţă, a spus întinzând mâna spre Dia.

-De asemenea, a răspus Diana.

Când m-am uitat în spatele Raynei, am văzut un bărbat bronzat, cam de 1.80 înălţime, cu părul şaten; purta un tricou mulat şi o pereche de pantaloni negrii. Acesta se îndrepta spre mese, dar brusc şi-a schimbat traiectoria, s-a îndreptat în direcţia opusă şi a intrat într-un magazin de haine, făcându-se nevăzut. Tipul semăna cu Andrei destul de mult. Oare chiar el a fost?

-Şi la ce facultate eşti, Alexe? M-a întrebat Rayna, atrăgându-mi atenţia.

-La Academie. Tu?

-La Teatru.

„Cred că ţi se potriveşte ca o mănuşă.”

-Eu… trebuie să plec, a fost o adevărată plăcere să te revăd şi pe tine, Diana, să te cunosc, a spus cu un zâmbet pe buze, apoi m-a pupat pe obraz.

-Şi pentru noi, am spus amândoi la unison.

-Sper că ne vom revedea curând, a zis uitându-se la mine. Ceau!

Mi-am luat rămas bun de la ea, uitându-mă în spatele ei, bărbatul de mai devreme nu se vedea nicăieri, iar la masă erau doar Beatrice, Bianca şi Paul.

-Cum de te-ai gândit să îmi faci, în sfârşit, cunoştinţă cu ea?

-Mă înghionteai prea tare, am spus amuzat.

-Vorbea cu tine, de parcă eu eram invizibilă şi mi se pare că are un zâmbet fals.

-În sfârşit aţi ajuns, a zis Beatrice întrerupându-ne conversaţia, iar Bianca şi Paul şi-au îndreptat privirile spre noi.

-El este fratele meu Alexe. Alexe, el este Paul.

-Încântat de cunoştinţă, am spus dând mâna cu el.

-La fel, a zis în timp ce se aşeza.

-Unde e Andrei? A întrebat Diana, uitându-se în jur.

-Acum vine, a zis Beatrice făcând semn cu capul.

Aşadar, este persoana care ezita mai devreme. A fost hotărât până mi-a întâlnit privirea sau mi s-a părut mie? Ba mai mult, acesta a început să meargă mai încet când s-a apropiat de masă.

-Tu trebuie să fii Andrei, am zis când a ajuns la masă.

-Da. Iar tu eşti fratele Dianei?

-Da. Eu sunt Alexe, fratele Dianei am spus pe un ton serios.

-Încântat de cunoştinţă, a zis întinzând mâna.

-La fel.

După ce am dat mâna cu el, m-am aşezat lângă Beatrice, iar el s-a aşezat pe locul liber, apoi a pus mâna Dianei în a lui şi a sărutat-o.

-Comandăm? A întrebat Bianca.

-E 20:20, mai mergem la cinema? A întrebat Paul.

-Atunci, mergem la cinema şi apoi ne întoarcem aici?

-Da, dacă vreţi. Mai târziu nu cred că vor mai fi filme la care vom putea merge.

-Ce film vreţi să vedem? A întrebat Bianca.

-Ne vom hotărî acolo, a răspuns Andrei ridicându-se repede şi trăgând-o pe Dia după el.

Peste trei ore…

-Ţi-a plăcut filmul? M-a întrebat Diana, în timp ce băgam maşina în garaj.

-Mda…

-Scuze, uitasem că tu nu eşti cu filmele romantice, ţie îţi plac doar alea în care se bat sau/şi se împuşcă între ei.

-Vezi că ştii, i-am spus făcându-i cu ochiul.

-Dar măcar ţi-a plăcut compania, nu? M-a întrebat când a coborât din maşină, dar m-am făcut că nu am auzit-o.

-Ai putea să îmi dai numărul de telefon al iubitului tău?

-La ce ţi-l trebuie? A întrebat mirată.

-A rămas că ieşim mâine la o cafea, dar am uitat să îi cer numărul.

-Aha, tastează-l, a zis apoi mi-a dictat numărul lui de telefon.

-Mersi, surioară!

-Nu ai pentru ce!

-Nu ai nimic să îmi povesteşti?

-Ce aş avea să îţi povestesc?

-Eu ştiu… nu vrei să îmi povesteşti nimic despre Andrei?

-Te interesează?

-Binenţeles că da, i-am răspuns după ce am zâmbit. Pentru început e singur la părinţi?

-Da, părinţii lui sunt plecaţi mai tot timpul în străinătate. Andrei este jucător de fotbal, în 24 iunie împlineşte 19 ani, anul acesta termină a 12-a, vrea să devină un mare fotbalist, îi place mult sportul.

-Se observă. De cât timp sunteţi împreună?

-În 12 aprilie vom împlini 2 ani, mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze.

-Frumos. Şi v-aţi certat până acum?

-Ca fiecare cuplu, o mică ceartă şi apoi dulcea împăcare.

-Ai încredere în el, Dia?

-Ce întrebare mai e şi asta?! Binenţeles că am.

De asta mă temeam… Ce privire are când vorbeşte despre el, e îndrăgostită până peste cap. Trebuie să vorbesc cu Andrei, să văd ce fel de persoană e. Nu prea îmi inspiră încredere şi faza din Mall nu mi-a plăcut deloc. Oare de ce şi-a schimbat traiectoria când a văzut-o pe Diana stând lângă mine şi vorbind cu Rayna?

-Nu ştiu de ce te-am mai întrebat, i-am zis când am observat cum mă priveşte. Apropo, era să uit să îţi spun că dacă se întâmplă cumva, ca mâine, tu să fii mai matinală ca mine, deşi m-aş mira, să mă trezeşti şi pe mine.

-Ha! Ha! Ha! Ce am mai râs. Mai vorbim noi mâine dimineaţă, Alexe!

-Chiar vorbeam serios…

-Da, dar nu puteai să nu mă tachinezi, nu? A spus făcând ochii ei de căţeluş în timp ce intra în casă.

-Nu, nu puteam… Cred că aceste este unul din lucrurile căruia nu îi pot rezista, am spus schiţând un mic zâmbet.

-Şi vrei să te cred? Mai sunt multe lucruri în faţa cărora eşti cam slab şi nu prea rezişti… Şi de multe ori schimbi subiectul când aduc vorba despre acele lucruri.

-Eu?!

Trebuie să recunosc, e perspicace. Şi-a dat seama însă nu a spus nimic până acum, cred că amândoi avem nevoie de acea discuţie frate-soră.

-Da, tu, mi-a spus în timp ce deschidea uşa de la dormitorul ei, făcându-mi semn să intru. Mi-am dat seama de mult de asta, dar nu ţi-am spus nimic până acum. Ştii, eviţi unele subiecte deoarece, cred, nu vrei să ştiu unele lucruri, cum ar fi că îţi place de Beatrice. Să nu încerci să negi acest lucru, mi-a spus când am deschis gura pentru a… protesta. Ştii, asta sau ceva similar nu vei putea să îmi ascunzi niciodată. Recunosc, eşti greu de citit, ai grijă cu ceea ce spui şi mai mereu eşti suspicios. Tind să cred că nu faci nimic, nu reacţionezi, nu intri prea mult în discuţie până când nu verifici persoana pe care eşti suspicios. Au trecut doi ani, de când nu te-am văzut şi poţi să foloseşti asta ca pe o scuză şi să negi, dar nu va funcţiona.

-Cine a spus că voi folosi o scuză sau că voi nega?

-Nimeni, dar…

-Nu voi nega nimic, surioară. Ai dreptate, aşa sunt eu. Prefer să schimb subiectul când nu vreau să afli ceva sau când doar vreau să evit acel subiect, pur şi simplu.

-De ce tot timpul schimbi subiectul când vine vorba de Beatrice?

-Pentru că… nu prea vreau să vorbesc despre ea.

-De ce? Ţi-a făcut ceva?

-Hmm… Da, mi-a făcut ceva… E foarte frumoasă şi recunosc îmi place de ea, când am recunoscut faţa i s-a luminat.

-Aşadar, aveam dreptate! Şi cât timp îţi va lua până când îi vei spune?

-Nu, stai puţin, Dia! Nu îi voi spune, cel puţin nu acum.

-De ce, Alexe?

-În primul rând pentru că nu ştiu cum va reacţiona.

Diana a deschis gura, apoi a închis-o la loc, apoi iar a deschis-o.

-În al doilea rând?

-În al doilea rând o relaţie între mine şi ea nu va funcţiona. Eu plec imediat după ziua ta de naştere, cam peste o săptămână, nu pentru că aşa vreau, ci pentru că intervine cariera mea. Vezi? Am întrebat-o când i-am observat privirea tristă. Beatrice nu merită un om ca mine, mai mereu plecat, ci unul mult mai bun, care să îi fie aproape întotdeauna sau aproape întotdeauna.

-Alexe, poate chiar ea vrea o persoana ca tine…

-Nu, am întrerupt-o, şi chiar dacă ar vrea eu mai am nişte ani de studiu şi dacă totul va merge bine, peste ceva timp voi începe să profesez serios.

-Dar dacă o iubeşti totul e posibil… Totuşi, Alexe, nu crezi că iei o decizie în locul ei? Ea ar trebui să decidă dacă te vrea în viaţa ei sau nu.

-E mult prea tânără pentru a-şi dori deja să se căsătorească, să aibă copii şi restul.

-Cine a vorbit de căsătorie şi de copii? Ce îţi spun eu şi ce vrei să înţelegi tu. Alexe, cred că ar trebui să stai de vorbă cu ea, să o laşi pe ea să ia o decizie…

-Nu voi face asta, Dia. Nu vreau o relaţie la distanţă, ştii foarte bine că nu cred în aşa ceva. Te rog un singur lucru: nu îi spune lui Beatrice nimic din ce am vorbit.

-Bine, a spus tristă. Alexandru, eşti incredibil!

-Mă numesc Alexe! Aşadar nu îmi mai spune „Alexandru”.

-În buletinul tău scrie Alexe, dar asta nu înseamnă că nu îţi pot spune Alexandru, mi-a spus schiţând un mic zâmbet răutăcios.

-Faci asta doar pentru a mă enerva, te porţi ca un copil de 5 ani.

-Poate, dar a funcţionat, mereu funcţionează. Şi acum am vrut doar să îţi atrag toată atenţia asupra mea, să te fac să îţi revii, începeai să baţi câmpii. Alexe, sunt eu mai mică decât tine, dar în privinţa unor lucruri am dreptate. Vei regreta mai târziu dacă vei lua această decizie pe care ar trebui să o ieie Beatrice. Te gândeşti că te vei întoarce când vei termina studiile şi îi vei spune totul, dar dacă atunci va fi prea târziu?

-Atunci înseamnă că aşa a fost să fie. Aşa a vrut destinul.

-De când te laşi în mâna destinului? Vrei să îmi spui că dacă, nu ştiu… dacă pici un examen, nu îl mai dai pentru că aşa a fost să fie?

-Cam încurci lucrurile, Dia. Nu se compară un examen cu o persoană, cu sentimentele pe care le simţi pentru ea.

-Nu încurc nimic. Mă refeream la destin. Tu cel care mereu afirma că îţi faci singur destinul, vorbeşti acum despre mâna destinului?

-Da, unii oameni se mai schimbă.

-De acord, dar nu atât de repede şi nici atât de mult.

-Dia, gata. Orice ai spune nu mă va face să mă răzgândesc. Şi, te rog, din nou, să nu spui nimănui ce am vorbit noi, azi, aici.

-Bine, nu voi spune nimănui, dar tot cred că greşeşti.

-Va fi greşeala mea, Dia, am spus ridicându-mă din pat. Somn uşor! I-am urat, apoi am pupat-o pe frunte.

-Somn uşor şi ţie! Şi mai gândeşte-te la ce am vorbit!

-Ok. Noapte bună!

Am intrat în camera mea, încercând să nu mă gândesc la Beatrice, dar degeaba totul mă ducea cu gândul la ea…

Nu mă pot gândi la ea, la o relaţie serioasă. Dacă ar fi cu mine ar suferi, nu ar mai fi acea persoană fericită, care ţopăie din clipă în clipă, nu ar mai râde, nu ar mai fi acel spiriduş hiperactivă, nu ar mai fi EA.

Nu sunt omul potrivit pentru ea, oricât de mult mi-ar place să fiu, nu sunt. Nu pot fi egoist şi să o fac să fie cu mine, doar pentru că nu pot renunţa la carieră. Nu pot să fiu cu Beatruce, cel puţin nu acum.

Peste o săptămână plec, nu pot sta nici mai mult nici mai puţin… De mic copil îmi doresc să îi ajut pe ceilalţi, să îmi dedic viaţa justiţiei, dreptăţii… Nu pot da cu piciorul acestei şanse, e visul meu şi sunt atât de aproape să mi-l îndeplinesc…

„Te gândeşti că te vei întoarce când vei termina studiile şi îi vei spune totul, dar dacă atunci va fi prea târziu?”

Nu, nu mă pot gândi la asta acum. Eu nu o iubesc, ţin la ea, dar nu o iubesc şi totul e trecător… Nu pot să risc totul pentru o relaţie care s-ar putea să nu meargă.

„Nu uita, luni 5 aprilie la ora 9:00.”

Până duminică trebuie să fac ce mi-am propus, am venit să mă relaxez, să îmi revăd familia, iar acum trebuie să am grijă de Diana, încă e o fată visătoare şi într-un fel o invidiez, dar mă bucur mult că nu şi-a pierdut inocenţa.

Într-o săptămână trebuie să rezolv tot, absolut tot…

https://umbreletrecutului.files.wordpress.com/2010/06/13-justin-timberlake-feat-dead-and-gone-instrumental.pdf

Duminică, 28 martie 2010, 13:05

Mă îndreptam spre intrarea cafenelei, în sfârşit îl voi cunoaşte pe Andrei Leinas, bărbatul de care s-a îndrăgostit Diana.

Sunt pus în gardă cu el, datorită Biancăi. Mi-a spus multe despre el, dar instinctul îmi spune că a sărit peste ceva. Mă întreb ce nu mi-a spus Bianca despre el…

-Salut, Alexe! M-a salutat Andrei când am ajuns la masă.

-Salut! Se pare că traficul e îngrozitor!

-Da, ca de obicei!

-Mda. Ai comandat?

-Nu, te aşteptam.

-Ok, hai să comandăm atunci, când chelnerul a venit am comandatat două cafele, uitându-mă foarte atent la Andrei, nu vroiam să îmi scape ceva, comunicarea nonverbală dezvăluie multe lucruri.

-Din câte mi-a spus Diana am înţeles că nu stai mult timp acasă, a zis cu nonşalanţă.

-Da, din păcate sau din fericire, trebuie să plec imediat după ziua ei.

-Păcat. Începe sesiunea sau?

-Poţi spune şi aşa… oricum e ceva legat de Academie. Andrei, m-am gândit să mergem la un picnic toţi, mă refer la familia mea şi a ta, i-am propus ştiind de la Diana că părinţii lui călătoresc şi că el e mai mereu singur.

-Da, e o idee bună, doar că există o problemă, ai mei sunt plecaţi şi nu se întorc prea curând.

-Nu ştiam. Cu ce se ocupă părinţii tăi?

-Ambii sunt afacerişti… management. Mai tot timpul sunt plecaţi şi când sunt acasă e ca şi cum nu ar fi, 20 din 24 se ocupă de companie.

-Vrei să le calci pe urme, adică tot pe management te vei duce?

-Nu, eu sunt cu fotbalul. Nu mă prea interesează afacerile, nu văd nimic interesant în ele, doar nişte cifre. Andrei, m-am uitat confuz la el, tatăl meu, a încercat să mă atragă spre domeniul lor şi de-a lungul timpului a încercat împreună cu Katherine, mama mea, să mă îndepărteze de fotbal, dar nu au reuşit, ci din contră, m-au făcut să îmi doresc şi mai mult să devin fotbalist.

-Deci eşti pasionat de fotbal.

-Da, foarte mult.

-Ce te atrage la fotbal?

-Totul, a spus foarte hotărât.

Oare ce aş putea să înţeleg prin tot, viaţa de fotbalist, slăbiciunile fotbaliştilor?

-Am auzit că e foarte greu să fii fotbalist. Ai un program strict şi multe reguli, care trebuiesc respectate.

-Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, a spus cu o privire fulgerătoare.

-Aha. Nu bei nimic?

-Nu,  e prea devreme şi sunt cu maşina.

-Apropo de maşină, e frumos Volkswagen-ul tău. De când îl ai?

-Mersi! Mi l-au cumpărat ai mei, luna trecută.

-Aşadar e nou-nouţă.

-Normal, a spus de parcă ar fi cel mai evident lucru din lume.

-Fraţi, surori, nu ai, nu?

-Nu, nu am. Sunt singur la părinţi, trebuie să am grijă doar de mine.

-Mda. Cred că într-un fel e bine să fii singur la părinţi. Nu trebuie să protejezi pe nimeni, cum fac eu cu Diana, „am ajuns exact unde vroiam eu”, mi-am spus în gând. De la un timp sunt foarte protector cu ea, nu vreau să o văd niciodată tristă sau plângând din cauza cuiva, dacă se va reîntâmpla cumva, acea persoana va avea de face cu mine, am spus uitându-mă în ochii lui. Ultima persoană care a rănit-o pe Diana, vrând să o vadă fără nicio speranţă a păţit-o, Andrei s-a tras mai în spate, parcă  dorea să se distanţeze de mine.

-Ce a păţit acea persoană?

-Crede-mă nu ai vrea să ştii, i-am răspuns uitându-mă insistent în ochii lui, intimidându-l. Un lucru e clar: întodeauna voi face tot ce îmi stă în putere pentru a o proteja de cei care o vor face să sufere cu intenţie sau fără!

-Nu crezi că eşti prea protector? M-am uitat la el serios şi a dat puţin înapoi. Vreau să spun… cu cât o fereşti mai mult când se va întâmpla îi va fi greu să se ridice.

-Da, dar când se va întâmpla, când cineva va îndrăzni să o mintă, să o înşele sau să o folosească pentru nu ştiu ce… va trebui să dea ochii cu mine. Asta se întâmplă când ai o soră, simţi că trebuie să o protejezi, să ai grijă de ea. Am o legătură foarte puternică cu Diana. Zici că am fi gemeni, atât de puternică e, am spus schiţând un zâmbet.

Cred că ce i-am spus până acum e suficient, nu am încredere în el câtuşi de puţin şi modul în care s-a distanţat de mine, brusc, acea nonşalanţă a lui a dispărut după ce i-am spus cât de protector sunt cu surioara mea. Acum sunt şi mai sigur că Bianca are dreptate. Mai trebuie doar să aflu cu cine o înşeală pe Diana, cred că e Rayna, dar nu sunt 100% sigur, dar ce ar fi dacă aş verifica acum? M-am întrebat când mi-a venit o idee.

-Îţi plac mult maşinile sport, nu? L-am întrebat schimbând subiectul cu fratele potrector, pentru a-mi pune în practică ideea.

-Da, sunt un vitezoman. Ţie?

-Da şi mie. Sunt şi eu un vitezoman, îmi place să simt cum adrenalina curge nebuneşte prun vene. Unii îmi spun, că în loc de sânge îmi circulă adrenalină prin vene, am spus uşor amuzat. Poate de aceea am ales şi Academia, să am parte de şi mai multă adrenalină.

-Părinţii tăi au fost de acord cu decizia ta de a merge la Academie?

-Da, ei mereu m-au susţinut şi continuă să o facă. Toţi ne susţinem unul pe celălalt, fiecare îşi urmează visul, ca să spun aşa.

-Mereu am învidiat-o, în sensul bun, pe Diana pentru părinţii pe care îi are. Acum vă învidiez pe amândoi, a spus cu un zâmbet pe buze. Ce n-aş da să am şi eu aşa părinţi care să mă înţeleagă.

-Da, suntem foarte norocoşi în această privinţă, trebuie să recunosc acest lucru. Andrei, deşi părinţii nu te susţin în întregime, tu trebuie să lupţi pentru visul tău şi nu să aştepţi ca ei să devină în totalitate de acord.

-Da, mersi de sfat.

Am dat din cap şi m-am uitat la ceas.

-Uite cât e ceasul! Scuză-mă dar trebuie să plec, altfel voi întârzia la întâlnirea cu Rayna Geoffrey, nu ştiu dacă o cunoşti.

„Evrika!” mi-a spus o voce în gând când am văzut reacţia lui Andrei, chipul i s-a crispat, ochii i s-au diminuat, şi-a încleştat mâinile şi, brusc, a devenit tensionat, nervos.

Andrei, Andrei nu prea ştii să ascunzi cu adevărat ce simţi, nu credeam că va fi atât de uşor să îmi dau seama de tot.

-S-a întâmplat ceva? L-am întrebat, făcând pe confuzul.

-Aaa… nu, nu s-a întâmplat nimic, mi-a răspuns, apoi a zâmbit.

-Ok. Eu trebuie să plec, nu e frumos să laşi domnişoarele să aştepte.

-Aşa e.

-Ai venit cu maşina sau vrei să te las eu undeva pe drum? Am spus ştiind că a venit cu maşina, deoarece chiar el mi-a spus mai devreme, doar că vroiam să văd cum reacţionează.

-Nu, a zis după câteva clipe. Am venit cu maşina.

-Mi-o împrumuţi şi mie cândva? Sunt curios să văd cum merge, i-am spus după ce am plătit ce am consumat.

-Sigur, doar anunţă-mă când vrei să dai o tură cu ea.

-Cu siguranţă te voi anunţa. Ceau!

-Ceau!

„Aşadar e Rayna..” Am spus dezamăgit.

Acum va trebui să mă prefac că nu se întâmplă nimic, trebuie să fiu ca înainte ca să nu observe nimic, va trebui să ascund totul de Diana pentru o perioadă de timp.

Cum voi suporta totul?

Cum o să mă controlez când îl voi vedea lângă ea, mângâind-o?

De ce te-ai îndrăgostit de el Dia, de ce? De ce ai pus suflet în această relaţie?

Cum îţi voi spune că te înşală?

Cum îţi voi diminua durerea?

Şi mai ales, cât timp îţi va lua să treci peste?

După ce am condus nebuneşte, am parcat lângă un parc şi am format numărul lui Luki. Simţeam nevoia de a vorbi cu cineva despre asta, să văd ce ar face altcineva în locul  meu.

-Hy! M-a salutat Luki vesel.

-Ceau!

-Partenere ce-i cu tine? Ce eşti aşa serios?

-Luki, am o problemă, una foarte mare. Ascultă-mă cu foarte multă atenţie şi spune-mi ce ai face tu în locul meu, am spus pe un ton foarte serios, apoi am început să îi povestesc totul.

-Tipul chiar o înşală? Eşti sigur de acest lucru 100%?

-Luki, tu m-ai ascultat până acum?

-Mai încet, Alexe, calmează-te! Da, te-am ascultat. Vroiam să te întreb  dacă i-ai văzut împreună.

-Nu, nu i-am văzut, dar sunt sigur. Altfel, ce motive ar avea să îşi schimbe traiectoria când ne vede vorbind cu Rayna şi de ce ar deveni nervos, tensionat când pomenesc de ea? Dacă i-ai fi văzut expresia nu mă mai întrebai dacă sunt sigur.

-Ok. Am încredere în presupunerile tale. Ce ai de gând să faci?

-Să îl snopesc în bătaie, să îl fac să sufere în  ultimul hal, să îi demonstrez că nu trebuia să se joace cu sentimentele Dianei sau cu ea!!!

Când i-am văzut pe oameni cum se holbau la mine, mi-am dat seama că am început să ridic vocea.

-Alexe, crezi că asta va rezolva ceva? Toţi vom fi dezamăgiţi o dată şi-o dată, toţi suferim la un moment dat, dar apoi ne revenim.

-E fată, Luki! Fetele nu îşi revin atât de repede ca noi. Îl iubeşte! Cum îţi imaginezi că va trece peste?

-Va trece peste, vei vedea. E puternică!

-Nu, Luki. Nu e… am spus pe un ton foarte trist. Numai din vina mea se întâmplă asta!

-Încetează se te învinuieşti! Nu ai cum să fii tu vinovat pentru ce i se întâmplă.

-Ba da, dacă aş fi fost lângă ea…

-Nu poţi sta lângă ea 24 din 24, nu o poţi proteja de toate.

-Dacă aş fi fost lângă ea, asta nu s-ar întâmpla acum…

-Nu poţi da timpul înapoi, m-a întrerupt Luki. Aşa a fost să fie.

-Pe dracu! Te-am sunat să îmi spui ce ai face în locul meu, nu să îmi spui că „Aşa a fost să fie”.

-Calmează-te, vrei?!

-Nu pot. Mi-e atât de… nici măcar nu pot explica în cuvinte ce simt acum.

-De ajuns Alexe, vin în New York! Nu stau aici cu mâinile încrucişate ca să mă suni peste ceva timp şi să îmi spui ce nebunie ai făcut!

-Nu, nu vii. Nu voi face nimic, pur şi simplu mă voi calma şi apoi mă voi gândi cum să îi spun Dianei totul.

-Şi vrei să te cred? În câteva ore ajung.

-Nu, ţi-am spus că nu vii. E duminică, Luki.

-Şi ce dacă e duminică? Să ştii că am şi eu maşină.

-Dar familia ta? Cum rămâne cu ea? Ai zis că vrei să îţi petreci această mică vacanţă alături de familie.

-Mă vor înţelege sunt sigur.

-Nu te pot lăsa să faci asta pentru mine.

-Dar eu vreau să o fac, Alexe.

-Bine, dacă vrei să vii, vino. Aşa îmi demonstrezi că nu ai încredere în ceea ce îţi spun.

-Nu e vorba de asta, Alexe. Eu ştiu că te poţi controla, dar şi tu ştii că nu o poţi face când vine vorba de familia ta. Nu mai stau să discut cu tine dacă vrei să vin sau nu, pur şi simplu voi veni!

-Luki, stai! Am spus încercând să mă calmez. Dacă vrei să vii, vino. Dar nu acum. Mai stai şi tu cu familia ta, mă voi descurca.

-Ce ai de gând să faci?

-Voi face rost de nişte dovezi, ca să î le arăt în cazul în care nu mă va crede.

-Crezi că nu o să te creadă? Totuşi eşti fratele ei…

-S-a certat cu una din cele mai bune prietene pe care le are din cauza lui… E îndrăgostită de el până peste cap şi are foarte multă încredere în el.

– Am eu numărul unui detectiv din New York, imediat…

-Nu, l-am întrerupt. Prefer să o fac eu.

-Dar Alexe nu te vei controla când îl vei vedea…

-Ba da, l-am întrerupt din nou, o voi face.

-Ok. Nu vin azi, dar miercuri-joi sunt în New York, să fii sigur de acest lucru. Promite-mi că nu vei face absolut nimic până atunci!

-Nu pot face nimic ca să nu vii?

-Nu, am luat deja hotărârea. Nu te voi lăsa singur în asta, doar aşteaptă să ajung şi te voi ajuta în totalitate..

-Dar nu pot sta cu mâinile încrucişate, mă pot controla, o voi face singur, îi voi spune înainte de petrecerea de ziua ei.

-Şi vei distruge petrecerea? Nu mai bine amâni încă puţin?

-Până când, Luki? Cât să o mai las să trăiască în minciună? Şi dacă voi amâna va trebui să o mint şi eu.

-Nu vei minţi, doar… nu îi vei spune nimic. Las-o până după petrecere. Eu vin joi, până vineri vom avea un plan. Vei vedea că e puternică şi că va trece peste.

-Nu, nu o va face…

-Ba da, vei vedea că va trece peste. Va fi dezamăgită un timp, dar cei apropiaţi o vor ajuta să treacă peste. Aşa rămâne cum am spus Alexe, nu faci nimic până nu ajung în New York. Ok?

-Ok. Mulţumesc că m-ai ascultat!

-Pentru asta sunt prietenii! Ceau!

-Ceau, Luki!

După ce am închis telefonul, m-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat în jur. Parcurile mereu mă relaxează… Doar parcurile şi condusul reuşesc să mă distreze de la probleme, doar ele, dar acum simt că fierb.

De ce l-am sunat pe Luki? I-am distrus toată vacanţa, acum va lăsa totul pentru a veni în New York să mă ajute, ba nu, va veni pentru a mă împiedica să fac ceva nebunesc… dar trebuie să fac ceva. Nu pot să aştept până joi, va fi prea târziu.

Cum aş putea să îi spun totul sâmbătă, iar duminică să plec?

Cum aş putea să o las singură?

Va trebui să mă grăbesc. Pentru ea voi fi puternic şi mă voi controla, iar până joi voi avea dovezile şi totul… se va prăbuşi.